Acum doi ani, în ultima săptămână din august, a doua zi după ce mă întorsesem din concediu. Ședință de dimineață, cafea, oameni care nu se văzuseră de trei săptămâni. O colegă cu care lucrez de ani buni și cu care mă înțeleg bine s-a uitat la mine, a zâmbit și m-a întrebat:
„Ai obosit? Ai avut concediu greu?"
Nu a fost răutate. Chiar nu a fost. A fost genul de întrebare pe care o pui cuiva de care îți pasă. Am râs, am zis ceva despre drum, ședința a mers mai departe și nimeni nu a mai adus vorba.
Eu am adus-o. În următoarele două zile, de vreo cincisprezece ori.
Ce am făcut în următoarele 48 de ore
În seara aia, pe la unsprezece, aveam deschise patru pagini cu seruri și o comandă la jumătate.
Nu-mi propusesem asta. Începusem cu „hai să văd ce mai e nou", care e minciuna pe care mi-o spun cel mai des. După douăzeci de minute căutam deja pe criterii: ceva pentru cearcăne, ceva „cu efect imediat", ceva mai puternic decât ce aveam. Cuvântul care îmi conducea căutarea era, evident, „obosit".
A doua zi am mai făcut ceva, mai puțin spectaculos și mai revelator. Am deschis din nou pagina unui ser pe care îl tot amânam de un an fiindcă mi se părea prea scump. De data asta prețul nu mi s-a mai părut o problemă, ci o garanție. Gândul era limpede: dacă dau atâția bani pe el, sigur se vede. Nu așa funcționează, știu asta de ani de zile, le-o spun altora. În seara aia mi se părea un raționament perfect rezonabil.
Nu l-am cumpărat, până la urmă. Nu din înțelepciune. Pur și simplu s-a făcut prea târziu și am adormit cu telefonul în mână.
Ce am văzut când m-am uitat cu adevărat
A treia zi, sâmbătă, la lumină de dimineață, m-am uitat serios la fața mea. Nu în graba de la baie, ci pe îndelete.
Pielea era bine. Nu perfectă, nu asta era întrebarea. Era o piele care venise dintr-o vară cu mult soare, dorm mai prost pe căldură, băusem mai puțină apă decât credeam și mâncasem la ore complet aiurea timp de trei săptămâni. Puțin mai puțin luminoasă decât în iunie. Cearcănele, cele pe care le am de când mă știu, erau exact acolo unde sunt mereu.
Ce se schimbase nu era pielea. Era contextul în care fusese văzută: neon de sală de ședințe, ora nouă dimineața, prima zi în care mă îmbrăcasem altfel decât în tricou, și o colegă care mă văzuse ultima dată bronzată și relaxată în iulie. Aia e comparația pe care a făcut-o ea, fără să știe că o face.
Iar eu eram gata să cumpăr patru produse ca răspuns la o schimbare de iluminat.
Lecția, și e mai puțin flatantă decât aș vrea
Ce m-a deranjat, când am înțeles, nu a fost întrebarea. A fost viteza mea.
Între „Ai obosit?" și coșul de cumpărături nu trecuseră nici douăsprezece ore. Nu m-am uitat în oglindă între cele două momente. Nu m-am întrebat ce am făcut în ultimele trei săptămâni. Am tratat o observație despre fața mea ca pe o problemă care se rezolvă prin achiziție, și am făcut-o cu profesionalismul cuiva care rezolvă un task.
Cel mai ironic e că am grijă de ani de zile de tenul meu. Știu ce face un produs nou introdus în panică: nimic bun în două zile și, de multe ori, iritație în două săptămâni. Știu că nu poți evalua nimic mai devreme de o lună. Le știam pe toate și tot am ajuns cu patru tab-uri deschise la unsprezece noaptea.
Cunoașterea nu te apără de reflex. Doar te ajută să-l recunoști mai repede, dacă ai norocul să te uiți.
Ce fac acum, când aud așa ceva
Nu mi-am propus să nu mai fiu afectată de comentarii despre cum arăt. Ar fi o promisiune pe care nu o pot ține. Mi-am făcut, în schimb, trei reguli mici. Le țin de aproape un an și funcționează.
Nu cumpăr nimic în ziua în care aud remarca. Nici nu pun nimic nou pe față. Regula nu e despre disciplină financiară, e despre distanță. Ce mi se pare urgent marți seara mi se pare, aproape mereu, opțional sâmbătă dimineața.
Verific la lumină naturală, nu la lumina în care s-a spus. Neonul de birou, oglinda din lift și camera frontală a telefonului nu sunt martori. Sunt condiții de iluminare, iar două dintre ele sunt de-a dreptul ostile. Dacă vreau să știu cum arată pielea mea, mă uit la ea dimineața, lângă o fereastră.
Mă întreb ce s-a schimbat în săptămâna mea, nu pe raftul meu. Aproape de fiecare dată răspunsul e acolo. Am dormit prost patru nopți. Am stat trei săptămâni la soare. Am mâncat aiurea. Sunt în perioada premenstruală. Pielea raportează ce se întâmplă în viața ta, iar raportul ăla nu se corectează cumpărând un ser.
Și, dacă după toate astea chiar vreau să schimb ceva: schimb un singur lucru și îi dau șase săptămâni. Nu patru odată. Unul. Altfel, peste o lună, nu am nici rezultat, nici idee ce a funcționat.
Ce am înțeles
Întrebarea aia nu era despre pielea mea. Era despre o dimineață de august care începea prost, un neon, și o colegă binevoitoare care nu se aștepta ca eu să țin minte trei zile.
Partea care era despre mine e ce am făcut cu ea. Iar aia se poate schimba, spre deosebire de comentariile pe care le primesc.
Anul ăsta, la finalul lui iulie, m-am întors din concediu și nu m-a întrebat nimeni nimic. Ce-i drept, nici nu mai aștept să mă întrebe.
