Nu mi-am propus să fac asta. Căutam o factură veche în email, am scris numele unui magazin în bara de căutare și mi-au apărut, unul sub altul, toate confirmările de comandă din ultimul an.
Erau multe. Nu multe cât să râd, multe cât să nu-mi mai vină să închid tabul.
Așa că am făcut ce fac de obicei când nu-mi place o senzație: am transformat-o în tabel.
Metoda, ca să știi ce citești
Am deschis un fișier și am trecut fiecare comandă din ultimele douăsprezece luni. O linie pentru fiecare produs: data, ce era, cât a costat. Nu am inclus machiajul, nu am inclus produsele de corp, nu am inclus cadourile. Doar ce am cumpărat pentru fața mea, cu banii mei.
Mi-a luat douăzeci de minute.
3.740 de lei. Douăzeci și unu de produse. Adică aproximativ 178 de lei bucata și aproximativ 310 lei pe lună, în fiecare lună, fără să observ.
Nu asta a fost partea grea.
A doua coloană
După ce am terminat lista, am mai adăugat o coloană. Una singură, cu trei variante: terminat, în uz, abandonat.
Nu am avut nevoie să mă gândesc mult la niciun rând. Știi exact care sunt produsele pe care le-ai terminat. Sunt puține și le ții minte, pentru că le-ai recumpărat.
Rezultatul:
- Șase produse terminate. Trei dintre ele recumpărate cel puțin o dată.
- Patru în uz. Deschise, folosite, la jumătate.
- Unsprezece abandonate. Folosite între o săptămână și două luni, apoi lăsate.
Cele unsprezece abandonate însumau 2.180 de lei.
Asta e cifra care m-a oprit din loc. Nu totalul. Nu prețul niciunui produs în parte, niciunul nu era scandalos. Două mii o sută optzeci de lei în produse care stau, aproape pline, într-un coș din baie.
Ce m-a surprins, de fapt
Mă așteptam ca lista abandonaților să fie făcută din chilipiruri. Lucruri luate la reducere, testate din curiozitate, aruncate fără regret.
Nu era.
Cele mai scumpe patru produse din tot anul erau toate în coloana „abandonat”. Iar cele trei pe care le recumpărasem erau toate din mijlocul listei de prețuri.
Am stat un minut cu asta.
Explicația mi-a venit când m-am uitat la date. Produsele scumpe le cumpărasem toate în aceeași perioadă: septembrie, ianuarie, mai. Începuturi. Momentele în care îmi propuneam ceva. Pe cele care au ajuns la fund le cumpărasem, aproape pe toate, când mi se terminase ceva.
Prima categorie era cumpărată pe o intenție. A doua, pe o nevoie.
Intențiile nu se termină. Nevoile, da.
De ce le-am abandonat
M-am uitat pe rând la cele unsprezece și am încercat să-mi amintesc de ce s-a oprit fiecare. Mă așteptam la o listă de dezamăgiri.
Doar două aveau un motiv adevărat. Una avea o textură pe care nu am putut să o suport, cealaltă un miros care mă deranja de fiecare dată. Alea nu sunt bani pierduți, sunt informație. Acum știu ce nu cumpăr.
Restul, nouă produse, se opriseră fără niciun motiv pe care să-l pot numi. Nu mă iritaseră, nu mă mințise nimeni, nu erau proaste. Pur și simplu apăruse altceva mai interesant înainte ca ele să apuce să facă ceva.
Nu le-am judecat. Le-am întrerupt.
Am calculat greșit toată viața
Până în ziua aia, întrebarea mea la raft fusese mereu aceeași: cât costă.
E o întrebare proastă. Nu pentru că prețul nu contează, ci pentru că nu îl împarți la nimic.
Am refăcut socoteala altfel. Am luat crema pe care o recumpărasem de trei ori, 190 de lei, îmi ajunge cam cinci luni. Face 38 de lei pe lună.
Apoi am luat serul pe care l-am abandonat, 120 de lei, folosit șase săptămâni. Dacă îl împart la cât l-am folosit, iese 80 de lei pe lună. Iar dacă îl împart la ce am obținut din el, nu iese nimic. Șase săptămâni nu sunt destule ca să vezi un rezultat de la un ingredient activ.
Produsul de 190 de lei era, de fapt, cel ieftin.
Nu am plătit prea mult pe skincare în anul pe care l-am numărat. Am plătit de mai multe ori pentru același pas din rutină.
Ce am schimbat, concret
Nu am aruncat coșul din baie. Nu am jurat că nu mai cumpăr nimic. Am făcut trei lucruri mici, și le fac și acum, la nouă luni distanță.
- Scriu data pe flacon când îl deschid. Un marker, colțul de jos al etichetei. Nu ca să fiu ordonată, ci ca să nu mă mai pot minți în privința timpului. „L-am folosit ceva vreme” devine „l-am deschis pe 4 martie”, iar 4 martie e o cifră cu care se poate discuta.
- Nimic nou până nu se termină ceva. Nu pe categorie, la propriu: nu intră un flacon nou în baie până nu iese unul gol. Asta a tăiat singură cele mai multe cumpărături, fără să fi refuzat nimic.
- Un singur lucru nou pe rând, minimum două luni. Nu ca disciplină. Ca să știu de la ce, dacă se întâmplă ceva. Douăzeci și unu de produse pe an înseamnă că nu poți ști niciodată de la ce.
Efectul nu a fost pe piele, sau nu în primul rând. A fost pe cheltuială. Anul ăsta sunt la nouă produse, dintre care șapte terminate sau în uz.
Ce am înțeles
Nu banii erau problema. Suma pe an nu era nici extravagantă, nici mică, era exact suma unei femei care are grijă de ea și își permite asta.
Problema era că plăteam pentru început, iar rezultatele stau la sfârșit. Toate. Ingredientele active au nevoie de săptămâni ca să arate ceva, iar eu cumpăram lucruri noi la fiecare câteva săptămâni. Îmi finanțam propriul reset, de patru ori pe an.
Dacă vrei să faci exercițiul, îți spun de pe acum că partea utilă nu e totalul. Totalul o să te enerveze o dimineață și o să-l uiți. Partea utilă e coloana a doua, cea cu terminat, în uz și abandonat.
Aia nu îți spune cât cheltuiești. Îți spune ce fel de cumpărături faci.
